TARGU OCNA - SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE, IN REZERVA SI IN RETRAGERE: TARGU OCNA - SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONI...

Amarul fierii si parerea de rau!

Si legea dupa care am trecut in rezerva la finele anului 2008 nu era buna. Avea multe imperfectiuni, chestii bagate sa favorizeze anumite categorii, dealtfel onorabile. Ca finantistii (apropo, eu nu am gasit finantist in activitate , dar si rezerva, care sa greseasca in favoarea ta, totdeauna au gresit in favoarea altora) si multi altii, nu vreau sa supar pe nimeni, nu mi-am propus asta. Nicidecum medicii militari. Dar asa cum era, era buna pana la urma. Era indexata in 2013,  iar in 2014 se promite. Oricum depasea pensia avuta la finele anului 2010, chiar bine! Dar ea a fost regandita sa fie in minus de genialitatea unor reformatori ai statului roman. Trecuti, prezenti, viitori. Imi amintesc de o expresie auzita in vremuri vechi, comuniste. Cand treceai pe langa o proprietate mai chivernisita, sau chiar apartamentul unuia, el scump la vedere, dar in schimb sotia era foarte darnica la vedere si intrebai vecinatatile cum si cine, ti se raspundea scurt: “este vaporean omul, vine la 6-8-12 luni”. Dupa vapor, erau multe, peste oceanic cat vrei. Venea saracul , asa cum vin si ai nostrii dupa 6 luni, cu niste bani, incercand sa compenseze abstinenta impusa, asta in cel mai bun caz. Am scris despre previzibilele urmari, stiute bine de medicii psihiatrii, necunoscute insa de psihologi. Asta se intampla cand omul nepotrivit este pus la locul, tot nepotrivit, ori omul potrivit este pus la locul nepotrivit , sau poate omul nepotrivit este pus la locul potrivit, mai greu cu omul potrivit la locul potrivit. Variatiuni deci! Imi amintesc faptele citite undeva cu si despre marele Enescu. Reproduc, merita!: ” Un mare pianist, aflat in vizita la Paris, l-a sunat pe George Enescu pentru o intrevedere privata. Acesta i-a raspuns ca, din pacate, nu poate onora invitatia deoarece in acea seara trebuia sa-si ajute un conational care, dorind sa se lanseze in lumea muzicii pariziene, il solicitase anterior pe compozitor sa-i acompanieze la pian reprezentatia sustinuta la vioara. In cele din urma s-a gasit o solutie. Pentru a fi aproape de Enescu, pianistul a urcat pe scenă si in timpul concertului i-a intors acestuia filele partiturii, intrevederea continuand apoi în culise. A doua zi, un cotidian a recenzat evenimentul foarte succint. „Aseara am asistat la un concert cel putin ciudat. Cel care trebuia sa cante la vioara a cantat la pian. Cel care trebuia sa cante la pian a intors filele partiturii, iar cel care trebuia sa intoarcă filele partiturii a cantat la vioara”.

Rezumand, cele scrise, vedem realitatea zilelor de azi, realitate dusa la apogeu. Oare cat de „complex” trebuie sa fii ca om, sa crezi ca un individ care se lauda ca in 1989 avea un milion de lei adunati, iti vrea binele!? Uite asa, am vazut! Eu pana acum am solicitat doua credite. Unul cand eram in activitate si doream sa cumpar o casa cu doua camere si un sopron, imi trebuia pentru completare  o suta milioane vechi, asta anterior casei unde stau acum, refacuta in totalitate de mine. Mi-au promis ca nu ar fi nici o problema, mi-au spus ca nu cer mult, ca pot mai mult, ca apoi... sa nu-mi dea creditul. Se vede treaba ca solda unui locotenent colonel medic nu ajungea austriacului? Nu mi-au dat, bine mi-au facut! Am gasit altceva. Al doilea credit a fost pentru Loganul cumparat. M-au supt francezii sapte ani, durand atat cat a durat si masina. Stiau ei ce stiau! Acum, in rezerva, nu incetez sa ma minunez privind la altii. De atata minunat si vis te trezesti seara in fata termostatului. Acum doi ani il puneam la 21 grade si am platit de am urlat, anul trecut am redus cu un grad si am urlat mai tare, cu 40% mai mult, acum am ajuns sa-l pun la 19 grade si cred ca voi tangui precum bocitoarele puse la mort. Ma gandesc cu groaza ca peste doi ani ajung la limita de jos a termostatului! Adica 17 grade. Sa vezi atunci jale !?

Cu stima

TARGU OCNA - SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE, IN REZERVA SI IN RETRAGERE: Amintiri necombatante

TSPT
TSPT sau SPT. A existat dintotdeuna. A existat odata cu omul. Iar omul ca fiinta complexa il face.  Cuvantul „stres” atribuit mai apoi austro-ungarului, devenit canadian Hans Selye, a fost dintotdeauna.  Vine din latinescul „strangere” care semnifica „a cuprinde”, a invalui mintea. Medicul militar Stefan Odobleja in „Psihologia Consonantista”, pe un pat facut din caramizi si scanduri, pe care asternuse sub patura groasa militara albastra niste paie, in infirmeria unitatii militare unde locuia , avea prin genialitatea lui, curioasa pentru altii, sa descopere in noptile lungi si reci de iarna, consonanta-disonanta. Intreb, asteptand un raspuns doar obiectiv:  cati dintre noi nu a observat disonantele vietii militare? Apoi ale unor asa zisi conducatori. Sindromul tulburarilor de stres posttraumatic(TSPT) este descris ca un stres intarziat, raspuns al unor dezastre naturale, agresiuni, violuri ,accidente grave, evenimente, trairi cu impact traumatizant, fizic, dar mai ales psihic. Dezvolta un ansamblu complex, determina o reactie considerata anormala. Mai pe scurt o tulburare cu un trecut lung dar cu o istorie scurta. In viata civila poate fi des intalnit, dar nimeni nu-i da importanta. Militari americani l-au dezvoltat decand cu razboiul coreean, de atunci au sute de cazuri. Psihologia ca profesie a incadrat dupa 1989  aproape toate structurile militare. Erau psihologi si inainte, putini si incadrau anumite structuri de invatamint scoala, numite apoi Academii. Cu serviciile unuia am colaborat pana-n 1989, omul vedea tocmai de la Sibiu. In marea unitate unde activam se incorporau intre 500-1000 de soldati la sase-opt luni. La acestia , dupa vizita medicala, vaccinarea initiata, solicitam prezenta psihologului, care simplu, ajutandu-se de un manual, cateva pliante, prin adresabilitate directa, avand in fata personalitati diferite, punea concluzii. Gasea, din sa zicem  800 de analizati, cel putin 100 de incompatibilitati. Enorm! Cu cei 100 aveam sa facem examenul psihiatric. Venea medicul psihiatru, de regula din spitalul militar arondat, care impreuna  cu mine, analizam toate istoricele si concluzia psihologului, stiut fiind faptul ca omul cu cat era mai prostut, promitea un stadiu militar deosebit. Stupoare! Din cei 100, gaseam doar 20 de soldati care necesitau internarea, pana-n juramantul militar, pentru clarificarea situatiei militare. Verdictele erau fie amanat, fie inapt cu scoatere din evidenta. Dupa 1989 situatia s-a schimbat. Functiile au fost incadrate cu absolventi de Psihologie. Cu o practica de cele mai multe ori inexistenta, cu diplome obtinute pe invatamantul zis privat, chiar la distanta, tinerele noastre psiholoage, pline de importanta, si-au ocupat functiile si locul. Prezente cum de altfel era si de asteptat peste tot, la toate sedintele de conducere si coordonare. Unele si-au gasit companionul de viata din randurile frumosilor nostrii ofiteri. Folosind testele obtinute si traduse din alianta, a metodelor cu numele inventatorului sau locului, prin intrebari multe, repetitive, te incadrau intr-un sablon. Intreb retoric: considerati ca este complex, sau simplu? Eu nu ma exprim! Dar spun doar atat. Am vazut oameni care au dezvoltat disonante complexe, am vazut incompatibilitati de zona, mediu, actiune. Nu dezvolt actiunea. Acum prin conditionare, angajare-participare, este imposibil sa nu ai TSPT inainte, in timpul, dupa. Nu este nimic iesit din comun. Dar se pare ca o mentalitate care inca mai exista, din pacate, se ascunde si mistifica realitati. Nu inteleg de ce?

Cand activam aveam o vorba pe care o spuneam din cand in cand : Armatei ii va merge bine, doar si pana cand  ultimul comunist va trece in rezerva! Exageram fireste!

 Se pare ca mai sunt!?

Cu stima

Amintiri necombatante

Nu sunt un umanist ca studii liceale. Poate profesia m-a apropiat mai mult de om si mi-a dat si placerea de a scrie. Am vazut si trait multe, am adunat multe amintiri. Am intalnit caractere tari, oameni luminati, oameni de valoare. Despre ascestia am mai scris, voi mai scrie. Am gasit si opusul lor, din pacate mai multi. Din activitatea mea de fost ‘necombatant’, asa vor sa-mi spuna unii, mi se perind acum ganduri si amintiri de inceput transilvane. Stiu ca am mers mult ca tanar ofiter medic. Am carat medicamentele in spate cu ranita mare. Eram la inceput de drum, locotenent major medic,atunci era gradul acesta, iar unitatea plasata langa o imensa fabrica de hartie, care-si chema si lasa la inceputul si sfarsitul schimbului oamenii cu sirena, peste apa raului zagazuit prin baraj . Locuiam in unitate . I se spunea "cartier" desi erau doar trei case impartite pe din doua. Acolo am determinat si prima suparare. In mintea mea, ca utilizator de curent, care-si facuse mutatia acolo , pentru asa zisa “cota” alimentara, m-am dus si la ‘Electrica’ pentru contractul de electricitate. Stupoarea a fost ca aia sa constate ca nu exista asa ceva, desi erau inca patru familii de ani buni, inclusiv comandantul unitatii. Am determinat astfel contracte la toti si plata retroactiva, care sa fim seriosi, era mica, vreo 35 de bani kilowatul. Depozitul nostru, separat de unitate, plasat intr-o padure. Obligatia mea principala era vizita medicala zilnica al celor care intrau in schimbul de garda, totul intarit si atestat legal prin  parafa medicala. Am vazut si simtit asta atunci. Primavara, vara, toamna era bine. De la “casa de apa”, pe calea ferata, aproape un kilometru de mers pe jos, singur si cu ranita-n spate. Cea cu bulina alba si cruce rosie pe ea. Dar iarna, kilometrul era uneori greu, foarte greu de facut cu gerul si viscolul din fata. Cu mantaua cu gulerul ridicat, cu caciula  desfacuta si trasa peste urechi, prinsa sub barba, cu cizmele care-mi mulau gambele, ajungeam inghetat la picioare in depozit. Atunci un subofiter magaziner din mila lui prea mare, Dumnezeu sa-i dea sanatate daca mai traieste, mi-a oferit prin renuntare la o viitoare pereche de cizme, bocancii iuft. Erau o minune, facuti acolo in Transilvania, la Cluj. Ii am si acum, sunt inca intacti as spune. Asa bocanci doar la vanatorii de munte mai gaseai. Sunt din cei cateva sute facuti experimental. I-am oferit atunci in litru de benzina farmaceutica. Avea o motoreta “Mobra” cu care facea naveta intr-o localitate numita Pianu. Ce fericit a mai fost atunci! Benzina era pe cartela, duminile alternative, cota doar 15 litrii. Dupa, nu am mai avut parte, nici de asa bocanci, nici de Clujana. Acolo in acel depozit aveam sa am prima urgenta medicala majora din cariera. Atunci am riscat mult sarind voit peste un spital orasenesc care nu facea decat sa-mi lungeasca urgenta. Soldat impuscat in cap de la mica distanta, de un altul. Soldatul a trait, poate mai traieste, cine stie? Stiu ca am stat atunci trei zile si nopti, langa el, in serviciul medical judetean de terapie sibian, vazandu-i pe cei, sau cele, la care viata se sfarsea. De acolo aveam sa fiu mutat, la ordinul ministrului intr-o mare unitate moldava. Bocancii iuft m-au urmat mereu, mereu. Poligonul celebru de care scriu se afla tot transilvan. Acolo, pe o ridicatura am admirat pentru prima oara “movilele”. Unii spun ca ar fi unice, ca ar fi chiar in mijlocul tarii. Imi amintesc tragerile de noapte cu marele obuzier Skoda, pare-mi-se de 150 mm., facute dupa iluminare. Aveam sa merg in multe poligoane, in unele cu repetitie. Cel mai des am fost in Malina. Imi amintesc si de neam prostie. Atunci, la plesneala, am fost trimis intr-o alta locatie a poligonului, intre trageri. Vreo cinci kilometrii distanta prin poligon, pe jos. Nu mi-a parut rau. Tot cu ranita (acum au aparut gentile mari moderne impermeabile, compartimentate, facute sa fie pentru prim ajutor) in spate, tot singur. Mi-a parut rau in schimb de bocancii iuft. Erau ‘murati’ de apa zecilor de paraiase traversate precum si a zonelor umede, baltoase. Dupa ce am ajuns aveam sa constat ca masinile de teren faceau frecvent deplasarile de la un punct la altul. Au vrut sa merg pe jos, au vrut sa-mi dea o lectie militara de prostie. Prostia militara. Despre si cu prostia militara m-am intalnit des. Nu uit cum un sef de poligon, om fin, luminat, cu zeci de trageri la activ a suferit un grav accident. Prea aproape de o grenada reala, a suferit o grea durere. Fragmentul metalic i-a sectionat artera humerala. Nefiind o tragere a noastra, ci al altora, la spitalul judetean ajuns de urgenta, unde te-ai fi asteptat la mai multe proceduri, mi l-a pus in brate sa-l duc acolo unde sunt medici mai buni(diferenta de Sibiu), avand nu unul, ci doua garouri stranse sa-i sectioneze aproape bratul . I-am spus ceva de durata garoului strans. A ridicat din umeri, se spalase pe maini. Distanta, vreo 130 km. , deci mult ca timp de deplasare, peste limita maxima a garoului. A fost un drum greu ca si acela cu soldatul de inceput impuscat in cap.Omul daca mai exista poate confirma, bratul lui a fost salvat. O alta unitate avea sa-mi prezinte o alta urgenta medicala. Ofiter tanchist , frumos, tanar, proaspat insurat, dar inocent. Pe camp, in deplasare cu tancul romanesc facea pe cawboy-ul. Oblonul greu ridicat. La un viraj i-a zbrobit oasele fetii. Fracturi nazale, maxilare, mandibulare, un fel de terci . Dus tot in urgenta, tot singur. Amintesc ca in multe urgente am mers pe banii mei sau folosind serviciile medicale civile. Cu autosanitara militara pierdeam multe vieti! Atunci am platit chiar soferului sanitarei civile precum omul cazat la un mare hotel strain platind liftierul care-ti aduce bagajul in camera. Dupa 45 de zile era ca nou, poate, vreau sa cred, cu mai multa minte pe viitor. Au fost si cazuri nefericite la care am constatat moartea, asteptand prezenta procurorului militar. Oameni nefericiti care si-au curmat voit existenta. Apoi aveam sa intalnesc prostie fina elaborata. De conducator care te rasplateste cu zile de arest, singurele zile din activitate, pentru-ca ti-ai facut datoria de medic. Adica dus soldatul cazut de la inaltime  si cu fractura de coxal in spitalul militar si pedepsit apoi, motivat ca: “doctore, trebuie sa pedepsesc si eu pe cineva, nu!” Sau fariseismul unor colegi medici , ori inteligenta sclipitoare a CI-stilor, buni consultanti ai consilierilor politici. Pe toti i-am iertat demult. Dar peste toti aveam , repet, sa intalnesc si oameni de exceptie. Am fost, am auzit, am simtit alaturi de mine si personalitati desavarsite.

Asta este viata, frumusetea si unicitatea ei. Care este prea scurta, prea grabita. Acum citesc cum unul merge la Paris, nu stiu pentru ce, iar un altul nu te vrea in Schengen. Nici macar in 2014. Soarta romanului. Ideea este ca poate nici noi romanii nu mai vrem ?Pacat ca nu vedem drumul bun, ala cu adevarat bun!

Cu stima

TARGU OCNA - SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE, IN REZERVA SI IN RETRAGERE: TARGU OCNA - SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONI...

Whither…

„A trai in asteptarea unei ocazii potrivite, fara sa faci nimic, e ca si cum ai sta in fata unei usi inchise, asteptand sa se deschidă singura.” – Simona Bare Neighbors.

De aceea intreb: ce-i de facut?, putem oare face ceva? Tudor Vianu elaboreaza o topografie a universului axiologic, stabilind opt tipuri de valori: economica, vitala, juridica, politica, teoretica, estetica, morala, religioasa. Totul iti este, devine strain. Traiesti stabilindu-ti orizonturi de asteptare. Astepti lunar pensia, apoi astepti terminarea unei rate gandindu-te la o alta, astepti un termen juridic, astepti Craciunul si Anul Nou, astepti aniversarea copilului, astepti ziua dupa noapte. Incerci ca totul sa fie cat decat predictibil. Acum nu le mai ai. Au fost schimbate cu grija-concept. O mare grija a zilei de maine. Grija existentiala face ca frica  pandemiilor, rezistentei la antibiotice, incalzirii globale sau cresterii nivelului marii, catastrofele, sa para mici, locul lor luandu-l: moartea, izolarea sau lipsa de sens. Desi am auzit evolutii stiute, evolutii romanesti, pe intervalul orar 19.00h.-20.00 h, aseara, pe un canal national de stiri, doi profesori, unul fost ministru (prof.Parvulescu si prof. Serbanescu), si-au exprimat temerile economice. Ne asteapta un viitor sumbru, greu previzibil. Gandesc ce voi face? Daca in trei ani pretul gazului creste cu 250%, asa cum este planificat sa fie, al electricitatii cu minim 50%, achitarea facturilor ne devine imposibila. S-a ales praful de tot! O pensie lunara acopera doar plata lor. La mine pe o pensie inghetata un an, la altii pe doi, trei sau sase ani. O pensie oprita deja la nivelul anului 2010. Gazul natural devine decor estetic cu teava galbena, ori momentul solemn al prepararii ceaiului. Revenim la vremuri apuse, adica soba cu lemne. Dar de unde lemne? Iar in apartamentele vechi sau noi, de unde soba? De departe consider ca acestea doua au un impact real asupra noastra , al  mijlocului  de existenta, al standardului de viata. Cateodata imi vine sa vand tot, iar pentru-ca nu mai am varsta unui alt inceput undeva in lume, as alege un loc mai izolat unde sa devin propiul meu stapan. Un fel de primitivism luminat de puterea cunoasterii. Sa-mi fac curentul meu, sa am apa mea rece si calda, hrana mea, libertatea de a trai liber. Iar libertatea este singura grija existentiala acceptata fara rezerve.

Cu stima

TARGU OCNA - SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE, IN REZERVA SI IN RETRAGERE: Puterea rugaciunii inimii

Ganduri pentru colegii craioveni la aniversare dar si pentru combatantii lor, tot craioveni.

Combatant sau necombatant

Baremul medical specifica doua variante. Necombatant razboi, dar combatant pace si necombatant pace si razboi, mai exact trecere in rezerva.

Nu mi-a placut, nu-mi place minciuna, implicit nu-mi plac mincinosii. De aceea incerc sa scriu totdeauna adevarul. Nu mi-au placut, nu-mi plac farisei. Am cautat sa nu fiu prefacut, fatarnic sau ipocrit. Mi-am asumat, imi asum totdeauna faptele. Nu-mi place sa vad acum ca unii se cred “mai militari” decat altii, mai combatanti decat necombatantii, mai importanti. Amintesc doar atat. Din 9 Mai 1945 tara nu a mai avut parte, din fericire de razboi, dar si de mari stategi ai luptei. Am avut desigur oameni de exceptie, avem si acum, poate vom avea. Imi amintesc un episod trecut din primul an al studentiei. Noi studentii militari medicinisti aveam aceeasi culoare al petlitelor, gradelor, vipustii, poaspoalului caschetei, cu pompierii. Nu am inteles de ce? Doar focul este portocaliu in general, iar noi avem culoarea sangelui recoltat. Fiind intr-un loc cu mai multi colegi, un student pompier in uniforma, se recomanda  fetelor de dans, student medicinist in anul unu. Colegul meu, acum mare primar intr-un municipiu resedinta de judet in nord-vestul tarii, se apropie de el si-i spune: “ mai omule, si eu sunt student in anul intai la medicina militara, dar scuza-ma, nu te-am vazut pana acum la cursuri!?” Rusinea l-a determinat sa plece rapid. Oamenii aveau inca decenta faptelor atunci. Ai gresit pleci, acum...!? Nu-mi plac nici acei oameni care omoara din culpa sau fara culpa si care lupta apoi sa scape, prin orice mijloc de pedeapsa meritata, uitand ca tocmai pedeapsa, ispasirea ei, penitenta, te-ar mai putea spala pe tine ca om de judecata divina. In schimb am apreciat totdeuna omul pregatit locului sau,valoarea omului corect cu el si cei din jur, cu ceea ce a promis. Iar promisiunile adanci nu se pun in vorbe. Se fac! Exemple destule. Dar ea, promisiunea, devine si capacitatea de a dezamagi pe unii. Ii vad cum se agita. Nu mai au subiecte si nici cititori, comentarii putine la articol , aceiasi oameni prieteni de o bere, dar ei inca combat. Se vede treaba ca titulatura autoimpusa de “combatanti”, asa cum au fost formati si au trait, nu le da pace.

Le urez acestora doar atat; sa fiti sanatosi, tara are nevoie de voi!

Cu stima

Puterea rugaciunii inimii

Natura si genetica mi-au determinat ca antecedente  litiaza renala. Afectiunea a inceput acum 16-17 ani. Atunci dupa o suferinta de doi ani aveam sa dezvolt un calcul de aproximativ 14 mm. L-am spart cu unde de soc (ESWL, litotritie extracorporeala), in Spitalul Militar Central, sectia fondatorului de Urologie Militara, general doctor Bana. Asta dupa ce un profesor doctor roman dupa nume, seful clinicii urologice din Tg.Mures nu a vrut sa ma interneze. Eram imbracat in tinuta militara, asa m-a prins urgenta medicala, urinam sange curat si aveam alaturi de urografiile din mana, ecografia renala facuta in clinica lui pentru confirmarea calculului gigantic, iar in buzunarul de la veston 400 de marci germane. De atunci periodic “nasc”! Este cuvantul auzit in sectiile de Urologie la asistente. Cuvantul  spus de ele reflecta pe de o parte chinul femeiesc la nastere, pe de alta parte admiratia si pretuirea lor pentru durerea ta. Penultima piatra dureroasa, adica marisoara(calculii renali sunt foarte durerosi daca depasesc 3-4 mm., daca sunt mai mari de 8 mm., nu trec prin ureter, determina hidronefroza, solutia fiind doar interventia descrisa mai sus), am scos-o fiind in Spitalul Militar din Iasi, ajuns acolo din dorinta-mi de a fi ajutat de colegii medici, fiind invitat chiar de ei.Veti vedea si de ce!? Nu numai ca nu m-au ajutat, se pare ca zazania functiona impecabil in 2011, dar nu mi-au dat nici macar medicatie antialgica. Se pare ca numita “coplata” functiona bine inca de atunci, chiar si pentru colegii medici iesiti din activitatea activa. Rusinos!? Am scos-o singur sambata, aflat intr-un salon unde eram internat impreuna cu un pacient platitor din MAI, operat de hernie inghinala, iar duminica in fata sefului sectiei de chirurgie, care era de garda, am aratat-o si apoi i-am spus la revedere. Cu dorinta de a nu mai reveni vreodata in Dealul Copoului. Cea de acum a fost sa fie tot sambata(2-3.11.), dar noaptea. Durerea rau prevestitoare m-a trezit din somn. Stiam ce va urma. Durerea, colica renala, este specifica. Destul de intensa, in potcoava, abdominal inferior dar mai ales in spate, continua. Te obliga la o nerabdare chinuitoare. Te astepti sa cedeze cautand mereu o pozitie salvatoare. Nu trece, determinandu-ti dese transpiratii reci. Daca ramai asa psihic este inca bine. Daca trece din nerabdare in panica este de rau augur. Atunci necesita internare de urgenta. Spre dimineata , deci duminica, mi-am aplicat terapia salvatoare care pentru mine a tinut si la Iasi, dar si acum. Apa fiarta , racita, dar inca calduta, bauta in cantitate mare. Apoi a fost rugaciunea continua zisa “a inimii”. O stiu de mult, o spun de fiecare data, intarita si prin vizionarea filmului rusesc capodopera- “Ostrovul”. Spusa continuu. La fel de brusc durerea a cedat. Apoi am simtit tenesmele(mancarimea) uretrei. Nu-mi venea sa cred. Atat de repede sa ajunga in uretra!? Stiam ca v-a iesi! A iesit, marisoara (5 mm.), tot uratica. Am scapat de spital, de spitalul militar.  Senzatia dupa eliminare este de exceptie. Afli inca o data ce inseamna sa nu te doara nimic, afli cat de putin pretuim starea de normalitate. Mai afli ceva, puterea lui Dumnezeu, care inca te asculta!

Avi BOBOC <avi_boboc@yahoo.com>

TARGU OCNA - SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE, IN REZERVA SI IN RETRAGERE: TARGU OCNA - SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONI...

Destinul invinsuluiDESTÍN, destine, s. n. 1. Soartă, viitor. 2. Fortă sau vointă supranaturală despre care se crede că hotărăste în mod fatal si irevocabil tot ce se petrece în viata omului; fatalitate. – Din fr. destin.

 Cand unui popor i se ia demnitatea de adversar egal indreptatit moral cu cel care-i conduce viata, din mijlocul lui se naste luptatorul. Cand unor oameni li se cere sa-si calce „Onoarea si Patria” sadita-n suflet, pecetluite de juramantul sfant, mor.Uneori oamenii mor ingenuncheati de lumina iar alteori de-ntuneric prea adanc se lasă invinsi.

Alti doi camarazi au murit. Oameni in putere. Unul la Constanta, altul la Focsani. Am devenit mici stiri de presa locala. Moartea „fura” si sub 60 de ani de parca acolo unde-i duce ar fi nevoie de noi. Alaturi de destin suntem si invinsi. Mereu invinsi. Iar noi istoric am fost invinsi atat in Est, cat si in Vest. Atunci, acum. Am fost atat la Tratatul de Pace din 10 februarie 1947, iar acum in capitale zise europene. Mai rau suntem condusi chiar acum la noi acasa.

„Poate cel mai important este faptul că românii au mentalitate de învinşi, chiar atunci când stau la masă alături de alţi semeni ai lor” – prof  univ. Ioan Scurtu

„Îngerii-şi îmbrăţişează propriul zbor între aripi.

Vântul împrăştie cu indiferenţă în văzduh ultimul parfum de roze înflorite.

Timpul clădeşte în urma noastră răbdător alte veşnicii şi-apoi le încuie meticulos în clepsidre până când va veni vremea lor.

Destinul şi-a spart ochelarii şi lipeşte etichete pe sentimente catalogându-le incorect.

Semaforul s-a blocat pe sens interzis şi toate iubirile trecute traversează neregulamentar.

E tot mai scumpă iubirea. Cheltuim nopţi înstelate şi curcubeie până când ne rămân din inimi doar teci uscate bune de făcut ceai cu care să aşteptăm sfârşitul.

Pământul îmi fuge de sub picioare. Am defrişat toate amintirile ce-l împădureau şi-acum alunecăm împreună.

Închid ochii. Mi-e mai bine aşa. Mi se perindă sub pleoape toate visele noastre, grăbite. Nu-mi spune niciunul încotro se îndreaptă, îşi fac semne pecetluindu-şi cu aratătorul buze livide.

Doarme oraşul. Din timp in timp fulgerător câte-o lumină oarbă străluceşte fugar.

Aud tăceri galopându-mi răzvrătite prin piept.

Adoarme-mă înainte de-a începe să-ţi aduni paşii. Nu vreau să aud uşile Universului cum se trântesc.”

Cu stima