Tristeţea bucuriei plânse… (adresat doar rezerviştilor)

Da, tristeţe.
Da, bucurie plânsă.
Am ajuns să nu-mi mai pese. Am văzut multe. Am văzut multe categorii profesionale. Le-am văzut unite. Dar rar, am văzut şi opusul.
Fac parte dintr-o categorie profesională curioasă. O categorie profesională care se autodevorează.
Am ajuns să-mi regret paşii făcuţi. Aş mai lua-o de la capăt?
Cu siguranţă nu!
Activez de mulţi ani pe un teren mereu fluid, mişcător. Am încercat cu propriile forţe să fiu o voce.
Inutil!
Mereu s-au găsit alţii. Deştepţii!
Deştepţii care au dat liber zborul. Zborului răului. Iar cel ajuns cu zbor suflat din spate face.
Au ajuns să plângă. "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng". Dar nu sunteţi primiţi la bucurie. Vă rămâne doar plânsul.
Plângeţi! Vă meritaţi soarta. Daţi-vă cu capul de pereţi.
Capete seci. Capete goale.
Pline de infatuare şi prostie.
Acum despică firul. Este…nu este!
Nu mai contează. Puteţi şi să muriţi. Muriţi pe mâna voastră.
Este prima dată când nu-mi regret locul de acum. Un loc mic unde pot fi un om mic. Un loc cu nevoi mici.
Dar voi…
Voi puteţi să trăiţi?
Mă îndoiesc!

Col. (r) Boboc Avi